Umbre mari răsar pe cale,
Ziua moare după culmi;
De pe coastă, pe sub ulmi,
Se scoboară mieii-n vale.
Obosit şi blând popor!
Şi cântând, păşeşte-agale
O copilă-n urma lor.
Noapte bună, soare sfânt,
Până mâine! Noapte bună!
Mâine iar vom fi-mpreună,
Tu să râzi şi eu să cânt.
Mâine până-n zori te scoală,
Adă flori de-argint în poală
Şi le-aşterne pe pământ!
Şi, murind, întinereşte
Soarele de dragul ei,
Şi-o cunună de scântei
El prin păr i le-mpleteşte:
Mâine dacă n-oi veni.
Păru-n apă ţi-l priveşte,
Dor de mine de-ţi va fi!
Şi-i va fi de soare dor!
Mâine blonda păstoriţă,
Despletind a ei cosiţă
Toată ziua la izvor,
Va privi cu drag la plete
Pline de-aur ce i-l dete
Soarele ascuns sub nor.
Ca prin vis, sub iaz la moară.
Luna tot mai jos scoboară
Tot mai jos, mai jos.
A, apus! Şi dintr-o dată
Nu mai vezi nici deal, nici drum,
Totu-n zarea-ntunecată
Şi-a pierdut şi loc şi nume,
Nu cred c-a mai fost pe lume
Noapte ca acum.
Parcă-i mort de veacuri satul
Şi trudit de-atâta clint
Doarme-adânc întunecatul
Codru-n văi, iar la răstoace
Plopii-au început să-şi joace
Frunzele de-argint.
Dar din aripi bat cocoşii,
Răscolind văzduhul mut.
Albe-ntâi şi tot mai roşii
Zorile şi-ntind lucoarea –
Din zăvoi, privighetoarea
Iarăşi a-nceput!
