CIPRIAN PORUMBESCU

6 iunie 1883. În localitatea suceveană Stupca, în casa parohială, s-a stins, măcinat de boală, dar purtând în inimă ce i-a fost mai drag- muzica şI ţara, un mare român: Ciprian Porumbescu. S-a născut în toamna anului 1853, în comuna Şipotele Sucevei, în familia preotului Iraclie Porumbescu. Cel care avea să încânte lumea prin magia sunetului, pe la 3-4 ani, când de obicei copiii abia învaţă noţiuni elementare, Ciprian s-a îndrăgostit de muzică. Prindea cu uşurinţă tot felul de cântece şi le reproducea cu mare precizie. Magia muzicii l-a cuprins în casa părinţilor săi, la o clacă, când a auzit un lăutar al satului care zicea cu foc din vioară. Ciprian îl urmărea, sorbindu-i fiecare mişcare şI minunându-se cum era posibil ca strunele să sune atât de frumos dezmierdate de arcuş... De atunci nu le-a mai dat pace părinţilor până ce nu i-au cumpărat o violină, care i-a fost nespus de dragă şi nedespărţită, în scurta sa viaţă. Marea sa şansă a venit când avea vreo 7 anişori: întâlnirea cu muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin. Acesta şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, fiind găzduit chiar de tatăl lui Ciprian, parohul bisericii din localitate. Miculi i-a intuit talentul şi l-a familiarizat cu notele muzicale. Peste câţiva ani, când preotul Iraclie a fost mutat la Stupca, Ciprian a luat primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, iar mai târziu, la gimnaziu, la Suceava, a început să studieze pianul şi orga. Când punea mâna pe vioară, Ciprian era fenomenal. Cum era să stea deoparte la manifestările memorabile de la Putna – organizate de Eminescu şi de Slavici? După ce s-a încheiat partea oficială a serbării, pe pajiştea din apropierea mănăstirii, trubadurul Bucovinei, Grigore Vindireu, a încins o horă cu taraful sau. Cu ochii înlăcrimaţi, ascultându-şi chemarea inimii şi a sufletului, copilandrul Ciprian s-a repezit la Vindireu, i-a smuls vioara, continuând cântecul, cu patos. Ce fericire i s-a citit pe chip atunci când i-a mărturisit părintelui sau: “Tată, am cântat Daciei întregi!”  Când avea 20 de ani, mama i s-a stins. Dorul de ea l-a însoţit întreaga viaţă. Un an mai târziu, şi-a luat Bacalaureatul cu brio şi s-a înscris la Institutul Teologic de la Cernăuţi. Cum vioara nu mai avea secrete pentru el, Ciprian a devenit maestru şI la violoncel şi clavir, în timp ce, la Seminar, studiile sale dădeau roade, prin compoziţii excepţionale liturgice. În toamna anului 1875, a fost deschisă Universitatea din Cernăuţi. Studenţii români au constituit Societatea “Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei, (al cărui preşedinte a devenit Ciprian în ultimul an de Seminar). Societatea avea un cor excepţional, dirijat de Ciprian Porumbescu. Pe când era la Cernăuţi, a cunoscut-o pe Berta Gorgon, faţa pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit. Cum familiile lor erau de confesiuni diferite, nu li s-a permis căsătoria. Ca să-i despartă, tatăl Bertei şi-a trimis fiica în străinătate. Iubirea lor neîmplinită i-a însoţit însă, necontenit, pe amândoi. La puţină vreme după ce şi-a finalizat studiile teologice, în octombrie 1877, membrii “Arboroasei” au fost arestaţi, sub acuzaţia de înaltă trădare. Li s-a înscenat un proces. Ciprian a fost arestat din casa de la Stupca. Cânta la vioară când au venit după el. O ploaie rece, mocănească, a cernut tot drumul, până la Cernăuţi, iar apa rece l-a udat până la piele şI s-a îmbolnăvit. Temniţa de gheaţă şi mâncarea proastă i-au agravat tuberculoza, iremediabil. Doar vioara, pe care l-au lăsat să o ia în momentul arestării, i-a mai adus alinare. Ciprian a ieşit din temniţă cu moartea în piept. S-a întors la Universitatea din Cernăuţi. Cu mare greutate, a reuşit să meargă la Viena, la studii. De la Viena s-a întors la Braşov, ca profesor de muzică şi totodată dirijor la Biserica Sf. Nicolae, unde a compus “Crai Nou”, compoziţie pe care a reprezentat-o, în 1882, cu un succes fulminant. De la Braşov, avea să plece spre Italia, de unde s-a întors în ţară cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Deşi tuberculoza îl măcina, când a pornit spre Italia a sperat că acolo îi va fi mai bine. “M-am decis să mă duc la Nervi ş-apoi, dacă voi putea şi va fi necesar, mă voi duce şi în alt loc”, îi mărturisea într-o scrisoare surorii sale, Marioara. Pe zi ce trecea, era tot mai suferind. Îşi dorea teribil să cânte la vioară. Îi era dor de Stupca şi de doina românească... Şi-a potolit aleanul atunci când de acasă i-a sosit violina “(...) Aseară primii iubita-mi violină. Era pe la amurg: făr’ a o mai desface din scrin, grăbii cu ea, cum numai mi-o aduseseră de la poştă, la mare. (...) Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, direg coardele(...) Mă reazem de un pisc de stânca ce străbătea din mare şi gândesc ce oare să cânt. «Ah!» îmi râspunsei în gând. «Voi cânta Doina, să o audă Mediterana şi Mediterana să o ducă Oceanului şi să ştie antipozii noştri, dincolo, că numai un cântec e coborât din cer, şi acela e Doina...(...)»” 6 iunie 1883. În urmă cu 130 de ani, la Stupca, vegheat de sora sa, Marioara, Ciprian s-a stins, şoptindu-i amar: “Să nu lăsaţi muzica mea să moară!”. Aşa cum i-a fost dorinţa, regăsită în ultima strofă din “Cântecul tricolorului”, culorile drapelului românesc i-au fost aşezate pe cruce: “Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”.

Muzeul Memorial „Ciprian Porumbescu” 

 Complexul Muzeistic Ciprian Porumbescu este situat in localitatea Ciprian Porumbescu. Infiintat in anul 1957, complexul face parte din Complexul Muzeal Bucovina, fiind compus din: Casa Memoriala, Muzeul Memorial si cripta familiala din cimitirul satului. Exponatele afisate aici ilustreaza momente din viata si activitatea marelui compozitor, precum: pianul, violoncelul, bagheta si husa viorii lui Ciprian Porumbescu, albumul "votiv" oferit de Ciprian iubitei sale Berta Gorgon, fotografii, tiparituri, afise, piese numismatice sau filatelice.

ÎNDRĂGOSTIŢII DIN CARPAŢI 

Ciprian Porumbescu și Berta Gorgon 

 Paul Leu Kenmore, Washington, USA 

 Berta, unica şi marea obsesie sentimentală a artistului de la Stupca, Ciprian Porumbescu, s-a născut la poalele obcinelor carpatine, în Ilişeştii Sucevei, la 17 martie 1861, fiind cea de a şasea fiică a Adaminei şi a pastorului protestant Taraugott Gorgon. A învăţat la Şcoala elementară germană din satul natal şi apoi la un pension de fete din Biala-Bialitz. Deşi cel de al doilea copil al Emiliei şi a preotului ortodox Iraclie Porumbescu, Ciprian, a locuit între 1860-1862 în Ilişeşti, la bunicii săi dinspre mamă, şi mai apoi, a revenit adesea în această localitate, pe Berta Gorgon a descoperit-o abia la 21 iulie 1878, dată fatidică, ce i-a rămas veşnic în memorie. Din acest moment, imaginea ei angelică i-a stăpânit mintea, trupul şi sufletul şi i-a martirizat inima pentru restul vieţii. Iraclie Porumbescu era un om îngăduitor cu slăbiciunile semenilor săi, însă grija pentru viitorul copiilor îl obseda şi din această cauză, uneori, devenea intransigent faţă de comportarea incorectă a acestora, cum a fost cazul cu dezmoştenirea lui Ştefan, pentru a-l determina să se ţină de slujbă. Casa parohială de la Stupca, ca şi cea de la Şipotele Sucevei, era deschisă tuturor. Zilnic se perindau prin ea, sau veneau pentru o cură de aer, două până la zece persoane din: Iaşi, Cernăuţi, Rădăuţi, Suceava, Humor, Stroieşti, Ilişeşti, Vama ş.a. Rar de tot se întâmpla câte o zi, în care să se aşeze la masă numai cei de ai casei. Uneori, din cauza aglomerării cu musafiri, spaţiul de cazare devenea neîncăpător, şi atunci, membrii familiei, trebuiau să doarmă în fânul din şură sau din pod. “La amiază mâncarăm zdravăn, constata Ciprian şi după masă mă aciuai şi eu, Ştefan şi Prosh în pod, unde traserăm un somnişor. Pe urmă ne plimbarăm încoace şi-ncolo, prin grădină si numai ce vedem, pe drumul de la Suceava, că vine Ioji. A trecut, acuma, bacalaureatul, şi iarăşi bucuria ne fu nespusă!”1. La 4 martie 1879, pe când părintele Iraclie era plecat la Stroieşti, Ciprian şi cu Mărioara au fost anunţaţi că vor primi vizita inspectorului şcolar de la Suceava, Drogli, cumnatul lui Mihai Eminescu, care tocmai venise să inspecteze Şcoala trivială din Stupca.“Deodată, vine un băiat de la şcoală cu o carte de vizită, prin care inspectorul Drogli şi un medic judeţean, dr. Kluczenko, se invită la noi. - Tot e bine, Moş Mărine! Exlamă Ciprian surprins. În fine, dumnealor sosesc în adevăr. Mărioara serveşte un aperitiv, apoi amiaza, şi la ora trei dumnealor pleacă. Doctorul Kluzenko e un om foarte deştept, numai că are o purtare cam respingătoare şi e foarte rezervat. Drogli e un viţel, ca de obicei. Între altele ni se plângea, la masă, că dânsul cumpără zilnic câte două oca de lapte şi nu ştie ce face nevastă-sa cu el”2 La numai câteva luni, Ciprian, aflându-se în vizită la familia Berariu, din Stroieşti, se reîntâlneşte cu Drogli şi cu soţia acestuia, Aglaia, “care cânta ceva şi, pe o rablă de pian se acompania”3. La Stupca, studentul de la istorie-geografie se simţea în largul său şi petrecea “foarte plăcut şi frumos”4. Se plimba prin livadă, îl ajuta pe tatăl său, din când în când, să prindă câte un roi de albine din prisacă, se scălda în apa Moldovei, mergea la stână pentru a bea zer, de unde se întorcea “acasă discutând şi râzând”, primea oaspeţi, făcea vizite prin satele învecinate, sau celor din Humor si Suceava, mânca bine, dormea regulat la prânz şi seara. când se întâmpla să fie acasă, se culca devreme, nu ca la Cerenăuţi. Pentru a-şi reface sănătatea labilă, părintele Iraclie veghia, cu străşnicie, ca fiul lui să ducă o viaţă cât mai ordonată, fără excese şi emoţii puternice. Când se abătea de la programul stabilit, prin exuberanţa şi zburdălniciile ce-l caracterizau, tatăl său lua “înfăţişarea cea mai întunecată posibilă”5, era trist şi “frământat de gânduri negre”6, preciza Ciprian in Tagebuch-ul sau. “Era foarte supărat că plecam, mereu, la Ilişeşti şi nu stam acasă”7. Petrecerile din mijocul naturii, când nu ploua, erau frecvente. Odată, după odihna de prânz, “ne-am dus cu toţii în pădurea cea frumoasă şi verde, am chiuit şi ne-am desfătat fermecaţi de natură, am cules ciuperci şi am vizitat pe cumătra mea”8, iar altădată au fript bureţi pe Gurăi. Ciprian mai petrecea cu Ioji la pescuit, pe apa Moldovei din apropierea Humorului, sau mergea cu Iulco la vânat de porumbei ori iepuri, înarmaţi cu puşti cu două ţevi. “În pădure ne prinse o furtună atât de cumplită, cu tunete, fulgere şi grindină, că, deşi ne adăpostirăm prin desişuri, ne-am trezit leoarcă şi ne-am întors acasă ca trei crai, cu cea mai jalnică înfăţişare. A trebuit să schimbăm totul, haine, lenjerie şi blăstămarăm ceasul în care ne-am pornit”9. Răzbunându-se vremea, Ciprian şi cu alţi oaspeţi, au plecat, din nou, “la vânătoare de porumbei. Ne-am învârtit vreo trei ore şi n-am putut trage un foc. De văzut am văzut mulţi, dar n-am putut trage”10. Cele mai multe vizite, uneori repetate de mai multe ori pe zi, sau prelungite de dimineaţă până seara şi, alteori, noaptea pe lună, le făcea îndrăgostitul din Carpaţi, “de-a curmezişul muntelui”11, prin pădure, singur sau însoţit de Mărioara şi alţi prieteni, atras fiind de dragostea lui cea mare, Berta Gorgon. În vacanţa de iarnă, de cum a venit la Stupca, s-a gândit mereu la fata adorată, dar nu a putut să o vadă, iar în cea de primăvară, înainte de a ajunge acasă, a trecut prin Ilişeşti, pentru a afla veşti despre Berta şi despre, sora sa, Melania, care era bolnavă. Întrebând pe secretarul comunal, Naumann, despre prietena sa din copilărie, pe care o necăjea, spunându-i Miţi, acesta-i răspunde: “- O duce bine, fiindcă a plecat pe lumea cealaltă! Încremenit de spaimă mă uit la el, neputându-mi crede urechilor ceea ce auzeam.Totuşi era adevărat! Plecarăm de îndată în sus, la Gorgon. Intrarăm în casă şi aflarăm, în jurul mesei, pe pastor, Decker, Kraner, Minuţa, Bertuliţa şi Lola, foarte trişti. După un scurt salut, când îmi părea că-mi voi pierde firea, îi rugai să-mi arate pe Miţi. Copilele luară o lumânare şi mă conduse în salon. În cameră era întuneric. Mina aprinse câteva lumânări şi... iat-o pe scumpa mea, Miţi, zăcând palidă cu ochii scufundaţi în orbite, pe credincioasa surioară, pe amica cea mai bună cu care, de atâtea ori, m-am jucat, cu care, în orele senine, de atâtea ori ne-am hărăţit, zăcând neînsufleţită. Buna, scumpa Melanie nu mai este! În hăinuţa albă, acoperită cu voal de mireasă şi cu cunună de mirt pe cap. Miţi visează la zilele vesele ale copilăriei, la nunta ei, la fericirea ei! Sărmana Miţi! Acum îi zic Miţi. De câte ori îmi interzicea să-i zic aşa, repetând mereu că o cheamă Melania şi nu Miţi! O! Aşi vrea să zac acolo, în locul tău! Ţie-ţi zâmbea viaţa atât de trandafirie! Tu trebuia să mai trăieşti, să fii fericită! Cu asemena gânduri mă uitam la biata moartă şi inima-mi era sugrumată de lanţurile durerii. Îmi părea că mă prăbuşesc şi, cu ochii înecaţi în lacrămi, am şovăit spre ieşire… Am vorbit numai foarte puţin cu copilele. Ni s-a servit şuncă şi vin. Bertuliţa arăta foarte rău. Bătrâna pastoriţă a plecat la Frasin, neputând îndura durerea acasă. Bietele copile, sunt cu totul deprimate, la fel şi pastorul, însă se stăpâneşte! Am mai zăbovit puţin şi apoi am plecat acasă”12. După două zile a venit să-şi ia un ultim rămas bun de la prietena de joacă acopilăriei sale. Întrerupându-şi cursurile, la începutul lunii mai, Ciprian vine, pentru câteva zile, de la Cernăuţi la Stupca, pentru a o întâlni pe Berta, dar familia Gorgon era plecată la Rădăuţi. Reîntorcându-se la studii, pe când se îndrepta cu trăsura, spre gara Iţcani, “la Lichterberger, pe cine am văzut în fereastră? - Ah Doamne, pe scumpa mea Berta! M-au trecut toate căldurile! De aş fi fost singur aş fi intrat. Berta se uita mereu după noi şi eu, şezând cu faţa îndărăt, am privit-o mereu până nu am mai văzut-o. Mi se făcuse aşa de jale, de greu, inima mi se făcuse boţ! Berta arăta foarte palidă. Sărmana copilă! Eu devenii atât de vânăt, că chiar şi Wadberg s-a speriat.Tot drumul, până la Cernăuţi, m-am gândit la ea, la această scumpă fiinţă, care-mi însoţea visele pas cu pas. Ajuns la Cernăuţi mi se făcu o nespusă jale. Sufeream de dor de casă şi dorul după iubită!”13. În vacanţa din vara anului 1879, de cum a pus piciorul în Stupca, Ciprian a încercat să o vadă pe Berta, însă nu a reuşit să-şi realizeze intenţiile decât după câteva săptămâni, când, împreună cu Mărioara şi Alecu, au făcut o vizită protocolară familiei Gorgon.Momentele revenirii la Ilişeşti sunt evocate emoţionant. “Când am intrat în casă, am fost cuprins de teamă, inima-mi bătea tare, îmi veneasă fug! Abia putui să mă iut în ochii Bertuţei!”14. În seara următoare, junele îndrăgostit s-a furişat din casa parohială, ca un adolscent exuberant şi, împreună cu Ioji, a zbughi-o spre Ilişeşti, pentru a petrece sub clar de lună, în grădina fetei iubite. “A fost o noapte minunată, cu lună, şi am simţit atâta fericire şi durere. În grădină, la popicărie, am scris numele Bertei. Sub părul cel mare era o masă acoperită cu o faţă de masă. Am făcut noduri în cele patru colţuri ale feţei de masă şi pe masă am format dinfrunze, iniţialele: E. W. Am stat acolo o vreme, apoi ne-am luat ca amintire câteva floricele şi am plecat spre casă”15. Profitând de absenţa părintelui Iraclie, după o săptămână, Ciprian a purces-o, din nou, spre casa iubitei. După o scurtă vizită la cârciuma din Ilişeşti, tânarul zbură spre “dragul, spre scumpul meu sanctuar, la casa Gorgon. Deşi, de la fântână, frumoasa Karolina mi-a spus că fetele nu-s acasă. Au plecat cu Ana şi Michel la Rădăuţi, am intrat. Părinţii Bertei mă primiră cordial şi, după ce traserăm câte o secărică, ne aşezarăm la muzică. Natural, a trebuit să rămân şi la prânz, când mâncarăm o supă de săcărică şi friptură de viţel. După amiază, făcui cu bătrânul o partidă de şah şi ajunsei mat. Apoi bătrânul se culcă. Eu mai discutai prieteneşte cu pastoreasa, care părea amabilă. Apoi, veni Decker. Ieşii în grădină, jucai cu băieţii popice, mă plimbai. Pe urmă veni şi Krämer. Cântai, iarăşi, cu pastorul câteva sonate de Haydn. Luarăm cafeaua. Pe la ora şase şi jumătate plecai, împreună cu Krämer”16. Ajuns, către seară, acasă, Ciprian era foarte bine dispus: “O, Doamne! Cum n-oi fi! Am fost doar la căminul iubitei mele!”17, exclama, cu deplină satisfacţie, îndrăgostitul din Carpaţi, în pofida bombănelilor paterne. Datorită unei vizite protocolare, făcută de părintele Iraclie pastorului Gorgon, Ciprian are prilejul să fie prezent, din nou, în casa iubitei. Pe Berta “o aflu din cale afară de drăguţă şi observ, abia astăzi, la ea, o oarecare afecţiune pentru mine. Nu vreau să descriu acest sentiment, care mă copleşeşte pe nesimţite, în apropierea ei, nu vreau să vorbesc de ochii plini de suflet, care pătrund atât de adânc în inima mea, nu acest fapt vreau să-l relev, ci că o iubesc nespus de mult şi o voi iubi întotdeauna!”18. Ciprian, incendiat de sentimentul dragostei împărtăşite, abia aşteptă să sosească următoarea zi, când familia Gorgon avea să întoarcă vizita protocolară a parohului ortodox de la Stupca. A doua zi, împreună cu pastorul Gorgon sosesc şi Albertina, Mina şi Berta, intrând ca o furtună, în casa parohială de la Supca. Cel mai tulburat dintre gazde a fost Ciprian. “Mina era foarte pornită pe râs. La popicărie m-am tachinat cu Mina pentru graţioasa ei dare la ţintă. Berta era de partea mea şi noi pierdurăm jocul. Nu-mi era mie gândul la jocul popicelor! Eu priveam pe draga mea, pe adorata Berta, care asăzi a fost mai frumoasă şi mai drăguţă ca oricând. Rochia ei de percal verde o prindea de minune!”19. Cântai împreună cu Albertina. Apoi, discutai cu Berta despre câte toate, despre modul cum cântă ea la pian, privindu-ne unul pe altul şi fiind foarte fericiţi. La urmă i-am spus că mi-ar face o mare plăcere dacă ar cânta la pian. Şi atunci am simţit cum roşesc tot. O priveam atât de dogoritor şi insistent încât Berta roşi până în vârful urechiuşelor. Petrecurăm minunat. Fetele se dete în scrânciob. Berta fu cumplit de nebunatică.Mina deveni gânditoare şi tristă. După plecarea lor devenii foarte trist”20. Starea de spirit în care se afla Ciprian după plecarea familiei pastorului era aşa de copleşitoare, încât nu a putut să instruiască, în cele mai bune condiţii, pe ţiganii ce veniseră la el să-i înveţe a cânta Hora lui Micheriu. Iraclie, văzând că fiul său era foarte îndrăgostit, iar starea sănătăţii lui nu-i permitea să se căsătorească cu Berta, s-a hotărât să-i despartă, gândind că, poate, distanţa şi noua ambianţă vieneză îi vor determia să uita unul de altul. La 23 august, după cafeaua de dimineaţă, “tata îmi făcu propunerea de a pleca, anul acesta, să studiez la Viena. Nimic de spus, e o propunere bună! Dar e ridicol! Din ce să trăiesc eu la Viena? Aceasta nu mi-o spune tata!”21. Cu gândul la fata iubită, tot în aceeaşi zi, Ciprian compune un galop, pe care îl intitulează: Zwerch ubrich den Berg [De-a curmezişul peste munte] şi i-l dăruieşte Bertei. Polca veselă, senină va fi păstrată de fata pastorului din Ilişeşti până prin 1938, când Aurel Morariu, fără ştirea proprietarei, o cumpără de la fiica Bertei, Niny von Rossignon, din Rădăuţi. La 31 august, Ciprian, însoţit de Mărioara, purced, pe jos, la Ilişeşti. “Minişor şi Bertuliţa fură, iarăşi, deosebit de drăguţe cu musafirii. Fetele, pline de voie bună, ne însoţiră până la Krämer. Când ne despărţirăm luna era sus pe cer”22. O altă vizită făcută familiei pastorului din Ilişeşti, împreună cu Iraclie şi Mărioara, îi dă, din nou, posibilitatea lui Ciprian să fie în preajma îngerului vieţii sale. După ce, împreună cu tatăl fetei concertează mai multă vreme la pian, găseşte un moment prielnic pentru a schimba câteva vorbe cu Berta. Conducând, împreună cu domnişoarele Gorgon, pe una dintre prietenele lor, “la întoarcere, Berta mi-a oferit o floare cu spini ca să mă înţep. Eu am răspuns: - Pentru dumneata, scumpă domnişoară, dacă îţi face plăcerea, o fac cu bucurie! Şi când am vrut să iau floarea, Berta şi-a retras mâna, spunând: - Nu! Nu vreau să-ţi produci o durere!”. Reîntorcându-se în salon, gazdele l-au rugat să le cânte o doină. După ce le-a îndeplinit dorinţa, special pentru Berta, Ciprian a executat Du bist eine Blume [Tu eşti o floare]. Retrăind, acasă, acest moment emoţionant, Ciprin nota: “Doamne, ce-mi fu a îndura, mâna îmi tremura şi abia am putut să ating coardele şi atât de misterios vibrau sunetele viorii în salon, până ce ajungeau la urechele iubitei şi îi aduceau ştire de durerea mea! Înfiorată, sânul ei frumos se ridica, iar inimioara ei bătea mai tare şi ameninţa să spargă învelişul delicat. Cântecu se apropia de sfârşit, încă o trăsătură uşoară cu arcuşul şi un profund suspin s-a smuls din pieptul scumpei mele. Am fost stât de emoţionant, încât nu mai aveam putere să rămân în casă. În decursul serii mai stăturăm mult de vorbă. Bătrânii jucau, cu Lagler, taroc. La cină era orez cu pilaf de conopidă. Şezui lângă Berta, discutai cu dânsa cu multă plăcere şi însufleţire. Ea-mi arătă mâna, pe care eu o găsii atât de frumoasă şi micuţă. Târziu, pe la unsprezece, ne despărţirăm de dragii noştri, cu bucurie în inimă şi în suflet”23. După câte o întâlnire trăită la înaltă tensiune alături de Berta, sufletul lui Ciprian era invadat de o revelaţie profundă, nemaicunoscută până atunci. Stătea singur, ore întregi şi visa cu ochii deschişi, destăinuindu-se jurnalului său intim, retrăind momentele petrecute la cină, rememorând discuţiile purtate sau gândindu-se la mâna “atât de frumoasă şi micuţă”. La numai o săptămână de la vizita amintită, Ciprian, profitând de ocazie că nu mai era nimeni acasă, se furişează peste deal, la Ilişeşti, unde găsi acasă numai fetele, deoarece pastorul şi cu soţia sa plecaseră la Frasin. “Aceasta fu iară o zi de aur, nota îndrăgostitul din Carpaţi. Am petrecut de minune. Jucai cu Mina o partidă de şah şi ajunsei mat. Mă zâdărâi cu Berta, care a fost deosebit de drăguţă. Fetele discutară şi povestiră o mulţime de întâmplări. Berta, care era în săptămâna în care gătea, ne făcu cafea şi ne-o turnă aşa de drăguţ, de-o sorbeam cu ochii. Lenca era şi ea de faţă şi, îmbrăcându-se cu rochia şi boneta pastoriţei, o făcea pe bătrâna. Pe la ora şase plecai cu tristeţea în suflet. Berta îmi cântă un marş. Vocea ei minunată mă însoţi până acasă. Noaptea avui frisoane şi am aiurit teribil, capul îmi ardea ca focul şi sângele îmi curgea prin vine, fierbinte ca plumbul topit. Asta o face iubirea!”, concludea Ciprian în Tagebuch. Natura abundentă şi luminoasă a verii stupcane îl trezea adesea din reverie şi îl scotea din casă. La 21 septembrie, “dis-de-dimineaţă, m-am dus la Gustav şi apoi am plecat, cu doi pădurari, la vânătoare. Eu am tras în doi iepuri, însă fără succes. Către orele două ne-am întors acasă. Aici, toţi se pregăteau ca să mergem la Stroieşti, la hram. Mă îmbrac cât se poate de prezentabil, cu hainele mele uzate şi plecarăm toţi patru. Ştefan mâna caii. La Stroieşti, când intenţionam să intrăm în curtea popii, ne întâmpină servitoarea, spunându-ne că nu este nimeni acasă. - Na-ţi-o bună! Prin urmare înapoi şi încotro? Hai la Ilişeşti! Cine putea să-şi dea sema de bucuria mea? Ziua frumoasă, drumul bun, caii buni şi în plus perspectiva de a vedea Ilişeştii! Deşi ştiam că fetele nu erau acasă, m-a cuprins o stare plăcută şi am fost atăt de voios şi bucuros, cum de mult n-am mai fost! Ştefan însă bombănea mereu. Doamna Gorgon a fost singură acasă şi s-a arătat foarte bucuroasă de vizita noastră. Şi pe Epaminonda Bucevschi îl vizitai cu tata". A doua zi, luni, 22 septembrie 1879, stăpânit de imaginea iubitei pe care nu o aflase acasă, Ciprian a compus nocturna Berta24, expresie artistică simplă, sinceră, profundă, cea mai lirică piesă a lui Ciprian Porumbescu. În acest moment de euforie erotică totală, când vizitele la Ilişeşti se îndeseau, hotărârea părintelui Iraclie de a-şi trimite fiul să studieze la Conservatorul şi Facultatea de Filozofie a Universiăţii din Viena, cu speranţa că acolo va afla alte fete, ce-ar putea să-l determine ca să o uite pe Berta, căzu ca un trăsnet asupra lui Ciprian şi îl descumpăni. Încercarea paternă de a-l izola de Berta, l-a înfuriat la culme. “Acum îmi sări ţandăra, scria Ciprian la 24 septembrie. Îmi făcui bagajul şi eram ferm hotărât să plec pentru totdeauna de acasă. Mărioara nu m-a lăsat să-mi iau lucrurile. Mi-am luat numai certificatele şi m-am dus la Humor”25. După o săptămână a revenit la Stupca, cu gânduri mai bune, însă părintele Iraclie, nerenunţând la ideea sa, Ciprian a trebuit să-şi ieie bagajele şi să plece la Băişeşti, de unde, după două zile, a revenit, copleşit de dorul de casă. “Tata îmi propuse, din nou, să plec la Viena. La început însă, nici n-am voit să aud de una ca aceasta”26. Înainte de a pleca la Viena, după ce i-a eşuat o altă vizită de adio la familia Gorgon27, s-a îndreaptat spre bunii şi vechii săi prieteni din bordeile de la marginea satului. “Seara, relateză Ciprian, ne-am dus la ţigani. Ei au făcut un foc mare în mijlocul şatrei. Sălbateci, ca nişte fantome, stăteau în jurul focului tuciurii, pe jumătate goi, figuri jigărite şi pârlite de soare şi de trecerea timpului şi râjeau la noi cu dinţii lor de fildeş. Muzicanţii începură a cânta şi, în cele din urmă, se desprinseră unii din cercul cel des şi începură să danseze ca indienii. Cântai şi eu cu dânşii o horă. A fost foarte primitiv, dar şi foarte pitoresc. Logler a fost extaziat”28. Vrând-nevrând, îndrăgostitul din Carpaţi a trebuit să accepte hotărârea paternă. Duminică, 5 octombrie 1879, Ciprian împreună cu Mărioara, au plecat, pe jos, la Ilişeşti, “ca să-mi iau rămas bun de la tot ceea ce am mai drag pe lume. Toţi erau acasă şi Lola Lchtenberger era acolo. Am stat de vorbă până în seară. După aceea, însă, adio Bertichen scumpă! Cu inima însângerată de durere, mi-am luat rămas bun de la fiinţa preaiubită, i-am strâns dulcea mânuţă şi, cu ochii umezi, am plecat, ştiind bine că nu o voi mai vedea un an întreg. Aşi fi izbucnit în lacrămi, însă nu trebuia să o fac, n-am voie să arăt cât de drag îmi este acest înger de fată! Deci, adio, scumpă Berta, rămâi cu bine! Dumnezeu să te ocrotească! La revedere! Cu sufletul întristat am pornit peste dealul pe care n-am să-l mai trec atât de curând.Încă o privire spre scumpul Ilişeşti, încă un salut şi a dispărut sătuleţul acesta drăgălaş în întunericul nopţii.Trist, m-am înapoiat, cu surioara mea, acasă!”29. Invadat din toate părţile de imaginea Julietei dintre obcini, cu inima însângerată şi sufletul tremurând de emoţie, gata să izbucneasă în plâns Romeo carpatin a compus, în ajunul plecării sale la Viena, valsul pentru pian Fleurs d’automne [Flori de toamnă], spre a-şi mai alina suferinţa ce-i mistuia inima în acel moment şi mai apoi. La Stupca era o activitate febrilă. Iraclie se zbătea să adune banii şi cele necesare unei şederi mai îndelungate departe, departe de casă, fără vreun sprijin financiar din afară. Pictorul Epaminonda Bucevschi, ce se stabilise de mai mulţi ani la Viena, era venit, de câteva zile, la părinţii săi din Ilişeşti. Profitând de această împrejurare fericită, izgonitul la Viena mai trece odată dealul spre satul dragii sale pentru a se informa cum ar putea afla o gazdă în capitala imperială. “El a fost foarte prietenos şi mi-a propus locuinţa sa, pentru început, de la Viena”34.

CIPRIAN PORUMBESCU ÎN CONCEDIUL MEDICAL 

LA STUPCA  Odată cu încheierea primului an școlar, Ciprian Porumbescu renunță la gândul de a merge la Tușnad pentru refacerea sănătății șubrezite și hotărăște a se trata la Vatra Dornei și acasă. În acest scop, la 27 iulie 1882, el adresează Comitetului Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, următarea cerere: “Nedat fiind cu clima de aici, din Brașov, îndată după sosirea mea, ocupând postul de profesor de muzică la Gimnaziu, am avut de suferit în privința sănătății, loviturile cele mai cumplite, căci mă făcură să pătimesc tot anul fără ca să mă fi putut întrăma pe deplin.

Gara Ițcani, Suceava
 Acuma, în timpul feerilor, sunt necesitat, conform ordinăciunei medicilor, să fac o cură de apă minerală la baia Dorna, din Bucovina spre care scop rog preaonoratul Comitet să binevoiască a-mi acorda concediul de șase săptămâni și a-mi lichida salariul pentru luna august acuma, deja la 1 iulie ca să-mi pot acoperi, întrucâtva, spesele curei mele”. A doua zi, profesorul de muzică și directorul corului bisericesc a fost anunțat, oficial, că i s-a aprobat concediul solicitat pe lunile iulie și august. După o ședere de circa patru luni la Brașov, Mărioara, însoțită de Ciprian, s-a întors la Stupca. Revederea satului bucovinean îi provoacă profesorului venit în concediu o bucurie de nedescris, însă mare i-a fost dezamăgirea când nu a fost lăsat nici măcar să privească pe fata visurilor sale. Toate încercările directe au dat greș, zdrobindu-se de zidul izolării ce-l ridicase familia Gorgon în fața lui Ciprian și a Mărioarei. Atunci, îndrăgostiții din Carpați au recurs la o intermediară ce avea acces nelimitat în casa Gorgon, Lola Lichtenberger. De la ea Berta a aflat totul despre Ciprian, noua situație socială, materială, sanitară, succesele componistice și altele. Doamna Gorgon, vigilentă, a descoperit mesagerul indezirabil, l-a certat cu toată asprimea și i-a interzis să le mai calce pragul casei, iar pe Berta a dat-o în paza unor rude de la Rădăuți. De această stare conflictuală ne dăm seama dintr-o scrisoare a îndrăgostitei prin care cerea scuze Lolei: “Te rog să nu fii supărată pe mine, fii sigură ca eu regret mult și sunt foarte îndurerată că te-am amestecat în nenorocirea mea. Nu se va mai întâmpla… Nu te voi mai întreba de suferința și sănătatea lui. Tu nu trebuie să-mi mai scrii despre el”[1]. Starea deprimantă a lui Ciprian este agravată și de o criză de hemoftizie. Ca răspuns la noua situație creată, Adamina Gorgon trimite celor de la Stupca o fotografie a întregii familii strâns unită în jurul Bertei. Ciprian nu a disperat nici de astă dată. El a reîncercat să-și facă drum către fata iubită. În acest sens, expediază lui Michel, vărul Bertei de la Rădăuți, o scrisoare cu rugămintea de a i-o înmâna. Acesta, deși-i era prieten, nu dă curs rugăminții lui Ciprian.

Bustul lui Ciprian Porumbescu din Parcul Central al Sucevei, Ioan Nemeș, 
 realizat de Cârdei Ion
 În timpul șederii sale la Stupca, artistul român oscila între bucuria succeselor obținute la Brașov, plăcerea de a se simți înconjurat de cei dragi și tristețea provocată de dragostea neîmplinită. Firea extrem de sensibilă a artistului l-a făcut să oscileze între o comportare optimistă, tonifiantă și momente de disperare profundă ce-l ducea până la lacrimi, în tot timpul concediului său din vara anului 1882. Mărioara Porumbescu
Din această stare de marasm Ciprian evada, din când în când, gândindu-se la oamenii entuziaști și primitori, la realizările și la meleagurile din depresiunea Bârsei. Un indiciu în acest sens îl constituie faptul că artistul a scris, la Stupca mai multe compoziții închinate celor pe care-i lăsase, pentru o vreme, spre a-și petrece concediul mai aproape și totuși foarte departe de Berta. Artiști ai Ansamblului Ciprian Porumbescu, din Suceava  Ciprian Porumbescu: "Voi cânta Doina, să o audă şi Mediterana" În toamna anului 1853, în şipotele Sucevei se năştea muzicianul care, mai bine ca nimeni altul de la noi, avea să fie întruparea eroului romantic. Din căsuţa ridicată pe o coastă împădurită şi cu acoperişul alunecat peste pridvor, din şipote şi până la locuinţa din Stupca, unde drumul i s-a sfârşit în primăvara lui 1883, se întind ani, prea puţini ani de muzică. Astăzi, la Stupca i-a rămas mormântul şi pe cruce ultimele rânduri din "Cântecul tricolorului", ca răspuns la una din ultimele lui dorinţe: "Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor". Stupca a dispărut o dată cu el... în locul ei s-a născut un sat care-i poartă numele: Ciprian Porumbescu. "Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea ochilor...", îi scria Ciprian tatălui său după premiera operetei "Crai Nou" de la Braşov, intuind parcă ceea ce n-a vrut să accepte niciodată cu adevărat, şi anume că viaţa lui, viitorul lui se apropiau de sfârşit înainte să înceapă. Iar bucuria cu care opreşte în cuvânt acest mare succes al primei operete originale create în spaţiul românesc capătă farmecul unei fotografii din epocă. Ce surprinde un moment când timpul se opreşte în loc, când muzica se stinge, când aplauzele tac şi rămâne doar gândul, viu şi puternic, şi apoi amintirea... Se întâmpla în 1882, la început de primăvară. Peste un an, tuberculoza care-l chinuia deja de mult timp avea să-l ucidă. Dar să pornim din satul care astăzi îi poartă numele şi să întoarcem clepsidra. După câteva ocolişuri - căci, din păcate, în Moldova, indicatoarele spre casele memoriale sunt ori inexistente, ori aşezate greşit - am ajuns la Stupca într-o dimineaţă de luni în care am fi putut găsi muzeul şi casa memorială închise. Când am împins însă poarta, s-a auzit Balada lui Porumbescu şi am fost invitaţi înăuntru, în spaţiul care a supravieţuit până astăzi. Din casa mare pe care familia preotului Iraclie a avut-o aici în sat s-a păstrat doar anexa, bucătărioara de vară, o construcţie ţărănească simplă şi armonioasă, iar în ea este acum amenajat un mic muzeu care păstrează pianul surorii Marioara. Câteva obiecte ţărăneşti şi câteva fotografii refac o umbră din lumea în care a trăit Ciprian. Domnul Ştefan Bute, supraveghetorul casei lui Porumbescu, de o veselie molipsitoare pentru o dimineaţă de luni, povesteşte frânturi din existenţa familiei Golembiovschi - Porumbescu în casa din Stupca. STEAUA SUB CARE S-A NĂSCUT... Iraclie Porumbescu se căsătorea cu Emilia Clodniţchi la biserica de la Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare, în anul în care la Botoşani se năştea Mihai Eminescu. După trei ani, în 1853, venea pe lume cel de-al doilea copil al lor, micuţul Ciprian. Timid şi retras, născut sub o stea nu tocmai norocoasă, Ciprian s-a îndrăgostit de muzică. Iar şansa lui a fost întâlnirea, când încă nu avea mai mult de şapte ani, cu muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar de tatăl lui Ciprian. Miculi, al cărui mormânt se află astăzi în cimitirul de lângă biserica din Stupca, lângă cele ale familiei Porumbescu, i-a intuit talentul. Atunci a început copilul să deprindă primele note muzicale, ascultând pianul lui Carol Miculi, iar apoi, când Iraclie a fost mutat la Stupca, Ciprian a primit primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, în satul din apropiere, şi apoi, urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul şi orga. Din tot ce-a fost domeniul pe care Iraclie şi Emilia l-au avut aici, la Stupca, grădina se păstrează şi acum. Înconjurată de livezi şi bolţi întregi de viţă-de-vie, casa acum pierdută - pierdută de mult, din timpul războiului - a fost locul cel mai iubit al lui Ciprian Porumbescu. După el avea să tânjească în timpul lunilor petrecute la tratament în Italia, locurilor copilăriei avea să le ducă dorul cel mai tare în anii pe care i-a petrecut departe de Stupca. I s-au lipit de suflet satul şi casa, şi oamenii de aici, şi pădurile din preajmă. Sub bolţile din curtea casei îi aducea la începutul tinereţii pe lăutarii din sat de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilişeşti venea uneori cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian. Nu-i greu să ţi-o imaginezi pe frumoasa Mărioara, care priveşte astăzi zâmbitoare dintr-o fotografie către pianul ei păstrat într-una dintre încăperi, cântând ca să-şi bucure fratele. E luminoasă, surprinsă într-o clipă în care zâmbetul de pe buze i se amestecă discret cu o tristeţe bine ascunsă, iar tunsoarea modernă este aproape şocantă. Veselă şi plină de blândeţe... aşa i-a apărut lui Ciprian, până în ultima zi a vieţii lui. Iar de satul pierdut printre păduri în care astăzi răsună muzica lui l-a chinuit mereu un mare dor. "O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să mă visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat în câtva pierduta sănătate.", le scria el din Italia în februarie 1883, cu câteva zile înainte să se reîntoarcă acasă - corespondenţa lui a fost publicată într-un volum apărut sub coordonarea Complexului Muzeal Bucovina. "În zilele trecute m-am fotografiat la Genova şi mâine capăt primele exemplare, de care vă voi trimite unul. Întâi să mă vedeţi în poză şi apoi în natură. La epistola aceasta nu-mi mai puteţi răspunde, căci cred că în ziua aceea când o veţi primi mă aflu deja pe tren în drum spre Stupca; Stupca!" DRUMUL SPRE MUZICĂ ŞI SPRE NEFIINŢĂ Din casa copilăriei, în care tatăl i-a insuflat credinţa şi patriotismul "cu asupra de măsură", Ciprian a pornit pe propriul drum. Firav şi bolnăvicios, dar mereu plin de lumină şi de un dor de viaţă pe care numai cei sortiţi de timpuriu morţii îl pot avea, tânărul s-a avântat cu disperare în propria existenţă. Şi a început să studieze, să compună, să cânte resimţind parcă la fiecare pas sentimentul că trebuie să păcălească timpul. Până în 1873 a urmat la Suceava gimnaziul superior. Stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, la gazde prea puţin înstărite, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare sau de cea mai bună calitate, pentru că tatăl Iraclie nu era foarte bogat. Probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, pe când el era prea puţin atent la propria lui fiinţă şi prea mult preocupat de muzică. Organizase formaţii vocale şi chiar un cor, exersa cu colegii pe unde putea şi dădeau apoi concerte publice, noaptea copia partituri pentru cor şi orchestră sau îşi armoniza primele compoziţii, se arunca în vâltoarea muzicii cu toată patima vârstei. Şi tot cu patimă s-a avântat şi în mişcarea patriotică de "redeşteptare a solidarităţii naţionale", ţinând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece. În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate. Pentru el începea deja numărătoarea inversă. Mai avea de trăit doar zece ani. şi de împlinit tot ce-i fusese scris. Avea să compună prima şi una dintre cele mai frumoase operete care s-au creat în România vreodată. Apoi minunata Baladă pentru vioară şi pian sau "Rapsodia română", "Imnul Unirii" (Pe-al nostru steag) sau frumoasele Hore. "Hora de la Stupca", "Hora Braşovului" sau "Hora Prahovei". Asta de-ar fi să enumerăm doar câteva dintre compoziţiile cu care Ciprian făcea să se oprească în loc şi trecătorii pe străzile Sucevei, în dreptul ferestrelor lui deschise, atunci când cânta, şi "Valurile mării" în Italia, în ultimele luni de viaţă, şi chiar pe Verdi însuşi, dacă dăm crezare unor poveşti care au circulat în vremea respectivă. Dar în 1874 o întâmplare nefericită a destinului avea să-i pecetluiască soarta. Înfiinţarea la Cernăuţi a societăţii studenţeşti "Arboroasa", după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Societatea n-a fost niciodată privită cu ochi prea buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor prea intens patriotice. Porumbescu era sufletul ei, a creat primul ei ansamblu coral, apoi un cvartet vocal, muncea cu pasiune, clipă de clipă, nu irosea nici un minut şi toate îi măcinau sănătatea şi aşa destul de şubredă. Suferea des de răceli cu febră puternică, era mereu chinuit de frisoane, dar îndată ce treceau şi-l eliberau, Ciprian o lua de la capăt. În octombrie 1877, după o telegramă trimisă la Iaşi cu ocazia manifestărilor organizate acolo în memoria domnitorului Grigore Ghica, Austro-Ungaria decide să ia atitudine împotriva acestor manifestări patriotice, iar membrii Arboroasei sunt arestaţi sub acuzaţia de înaltă trădare şi li se înscenează un proces. Unul dintre cei mai înflăcăraţi combatanţi în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obţine eliberarea celor întemniţaţi, a fost însuşi Mihai Eminescu. Numai că lui Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale. ARESTAT ÎN CASA COPILĂRIEI Era la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat, şi cânta la vioară. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă, în luna lui octombrie. L-au urcat într-o căruţă şi l-au dus până la Cernăuţi, iar apa rece i-a pătruns prin haine. I-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze. Temniţa s-a transformat însă pentru el în drum sigur spre mormânt. Pereţii reci şi mâncarea proastă i-au furat încă ani buni din viaţă. Tuberculoza s-a agravat iremediabil. Rămâne însă de aici, din închisoarea unde a stat cu deţinuţi de drept comun, frumuseţea unui episod cu seninătăţi aproape biblice. Unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns... După unsprezece săptămâni cei cinci membri ai societăţii Arboroasa au fost achitaţi în urma unui proces care a durat trei zile. Dar Ciprian a ieşit din temniţă cu moartea în piept. Anii care vor urma sunt furtunoşi şi timpul aleargă pe lângă el. Se întoarce la Universitate la Cernăuţi şi apoi, cu mare greutate, pleacă să-şi împlinească visul şi să-şi continue studiile la Viena. De la Viena se întoarce la Braşov ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc şi se angajează şi ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, loc mult prea rece şi înfrigurat pentru el. Aici a compus "Crai Nou", aici a reprezentat-o public pentru prima dată în februarie 1882, cu un succes minunat. De aici avea să plece spre Italia pentru a nu se mai întoarce în ţară decât ca să moară în luna iunie a anului următor. Cu multă încredere şi fără să accepte vreo clipă că în piept i se cuibărise tuberculoza, Ciprian se urcă în tren în gara din Braşov, plecând spre lumi mai calde. "Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor şi poate că nici n-oi să mor aşa curând, cu toate acestea starea sănătăţii mele prezente e periculoasă sau cel puţin nefavorabilă şi să intru cu ea în iarnă, şi mai rău! (...) Parcă-l văd pe tătuţa cum se întristează şi cum o fi zicând: oho, dacă-l trimet la Italia, apoi rău trebuie să mai steie cu bietul Ciprian. Dar nu-i aşa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre a întări plămânile şi a evita o tuberculoză, care uşor s-ar putea furişa, e mai bine să mă duc şi să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica." Şi apoi: "După concert s-a dansat, dar eu am stat numai până pe la 12, apoi m-am dus acasă. Invidiam pe colegii mei din adâncul inimii că-şi petrec atât de bine şi eu, bietul, sunt exclus de la astfel de plăceri. Nu cred că voi pleca azi - sunt prea obosit de ostenelile zilelor trecute - şi azi e foarte frig, chiar acuma ninge cumsecade. Mâine însă desigur plec. (...) M-am decis să mă duc la Nervi ş-apoi, dacă voi putea şi va fi necesar, mă voi duce şi în alt loc. Scumpă surioară, Maria, plec şi Dumnezeu ştie... mi-i jale grozav... Te rog, cântă compoziţiile mele şi gândeşte-te la mine, scumpă, unică soră, la care ţin cu iubire şi credinţă până la moarte. Dar ce? Trebuie să uit dorul! Deja mă cheamă frumoasa Veneţia cu gondolierii ei cântăreţi, deja văd vârful domului din Milano, deja simt zefirul cald al Rivierei cereşti - deci plec cu aceste gânduri". Căsuţa din Stupca şi toate amintirile din aceste locuri au plecat însă cu Ciprian în Italia. Ca şi iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, ca şi iubirea pentru muzică şi pentru doina românească. A luat cu el lumi întregi când a urcat în trenul care l-a dus la Nervi, a luat cu el toată frumuseţea de poveste pe care şi astăzi, dacă veţi năzui până la Stupca - azi, Ciprian Porumbescu - o veţi regăsi intactă. IAR CÂND, FRAŢILOR, M-OI DUCE... Drumul până la mormântul din spatele bisericii e scurt. Satul e mic. Pe cruce e tricolorul, aşa cum i-a fost dorinţa. E locul unde cu mare tristeţe l-au condus toţi cei ce l-au iubit, după ce, pe 6 iunie 1883, a murit crezând până în ultima clipă în muzică şi în dreptul lui la viaţă. Peste drum de cimitir se află acum muzeul "Ciprian Porumbescu", amenajat din 1971 într-un conac boieresc, care păstrează violoncelul la care a cântat el şi husa viorii, căci vioara a dispărut la un moment dat, i s-a pierdut urma în timp şi n-a mai fost niciodată găsită. În rest, fotografii şi frânturi din viaţa lui surprinse în citate aşezate pe pereţi şi o muzeografă inimoasă, Ileana Buta, care îţi povesteşte cu pasiune existenţa muzicianului. De la muzeu, Balada se auzea până la mormânt. Şi de peste ani, gândul lui trimis din Italia la Stupca: "Astăzi e o zi ţesută în aur şi argint; de dimineaţă deja se ridică soarele cu maiestate din marea răcoroasă şi umple sinul de la Genua cu splendoare aurie. (...) Mă uitam pe fundul apei, care, lângă mine, nu era mai adâncă de jumătate de metru, apa curată că se vedea fiecare pietricică pe fund. Şi iarăşi mai închideam ochii şi mă visam acasă, cugetând cum şedeţi undeva cu Marica lângă sobă şi vă încălziţi şi afară fluieră un crivăţ de-ţi ţiuie urechile... O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!...". Iar sfârşitul şi l-a aflat într-adevăr la Stupca, îngrijit de Mărioara şi de tatăl Iraclie, după o primăvară cumplită pentru el, căci întoarcerea acasă din însorita Italie nu i-a priit deloc. Prea puţin a mai putut cânta Ciprian în ultimele luni de viaţă. La Nervi, doctorul nu-i dădea voie, iar la Stupca, odată reîntors, nu s-a mai ridicat din pat decât din când în când. Vioara devenise prea grea pentru el. "Pe zi ce trece mă simt tot mai slab şi mai debil. Mi-e teamă că nu mai am mult a încurca lumea." Notat în jurnal, unul dintre ultimele "concerte" susţinute de Ciprian Porumbescu rămâne cel din faţa mării, din iarna lui 1882. "Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, direg coardele, mirare! (...) Mă reazem de un pisc de stâncă ce străbătea din mare şi gândesc ce oare să cânt. Ah', îmi răspunsei în gând: «Voi cânta Doina, să o audă şi Mediterana şi Mediterana să o ducă oceanului şi să ştie şi antipozii noştri dincolo că numai un cântec e coborât din cer şi acela e Doina...» (...) Cântai cam lung scumpa-mi Doină şi parcă nu mă puteam despărţi de ea! Mi se părea că miliardele de stele şi steluţe ce se uitau la mine din mare sclipeau vesel-unduioase, precum era şi inima mea, cufundată întreagă în mlădioasele acorduri a Doinei, ce iarăşi mi se părea că nu o cântasem cu atâta simţ ca acum...". "TATĂ, AM CĂNTAT DACIEI ÎNTREGI" Ciprian Porumbescu s-a născut la 2 octombrie 1853 la Şipotele Sucevei şi a murit la 6 iunie 1883 la Stupca. În 1871 are loc la Putna marea Sărbătoare Naţională în memoria lui Ştefan cel Mare cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la târnosirea Mănăstirii Putna, la care a participat şi el alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol. Se pare că după festivităţile oficiale pe pajiştea de la mănăstire s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: "Tată, am cântat Daciei întregi!". Absolvă Institutul Teologic Ortodox din Cernăuţi, iar în 1878 este arestat în Procesul "Arboroasa". În 1881, pleacă la Viena la studii cu o bursă obţinută cu ajutorul Mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici. Când s-a întors, s-a angajat la Braşov ca profesor de muzică la Şcolile Centrale Române şi dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. Cea mai importantă creaţie a sa rămâne opereta "Crai Nou", cu libretul după Vasile Alecsandri, pe care o termină în 1882. Alte lucrări, la fel de îndrăgite, rămân "Rapsodia română", "Balada pentru vioară şi pian", valsurile "Zâna Dunării" şi "Camelii", apoi "Peneş Curcanul", "Imnul Unirii" ("Pe-al nostru steag"), "Inimă de român", "Pe cerul Bucovinei", sau horele "Hora de la Stupca", "Hora Braşovului", "Hora Prahovei". Iubire neîmplinită Între 1873 şi 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi. Muncea mult, studia mult, iar singurele perioade de odihnă erau vacanţele petrecute vara la Stupca. Într-una din aceste luni, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit. Înaltă şi subţire, Berta avea să fie şi ea parte la destinul de erou romantic pentru care s-a născut Ciprian, căci povestea lor de iubire a rămas neîmplinită. Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanenţă să-i îndepărteze pe cei doi tineri unul de altul, trimiţându-şi fata în străinătate. "Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit", scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea: "Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aşi dori să-i fiu cu inima deschisă..." La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei: "Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (...) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!".

 http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/redescoperirea-romaniei/ciprian-porumbescu-voi-canta-doina-sa-o-auda-si-mediterana